Tiberiu Soare: „Noi, muzicienii, suntem vânători de stări privilegiate

Tiberiu Soare are 36 de ani şi-şi consideră meseria o vocaţie; dirijează operă şi muzică simfonică, dar îi sclipesc ochii şi când vorbeşte despre Pink Floyd. De aproape un an, este dirijor şef al Formaţiilor muzicale Radio, o poziţie despre care apucă să povestească la o ţigară, în fereastra dintre două repetiţii. E îmbrăcat în blugi şi poartă în geantă o partitură plină de adnotări, pe care a studiat-o timp de trei luni, ca să poată dirija un concert de o oră şi jumătate. „De ce?“ – asta i se pare întrebarea esenţială în meseria lui. Fotografii: Petrică Tănase. Citiţi interviul integral: în Ziarul Metropolis
(18 fotografii)

Pentru Fullscreen apăsaţi F11

„Muzica nu e neapărat denotativă. Poate fi demonstrativă, pur și simplu. E ca și cum cineva ți-ar arătat luna și tu te-ai uita la deget, întrebându-te ce vrea să spună degetul respectiv. Nu vrea să spună nimic! Îți arată luna“.

„Mi-am dat seama că, în momentul în care dirijez, am acces la niște stări privilegiate. Asta e o marotă a mea, am tot zis-o în mai multe convorbiri. Ceea ce încerc eu de fiecare dată este să am acces la stările alea“.

„Stau cu partitura și studiez. Încercând să schițez un contur sonor al întregii lucrări, fiind foarte atent la fiecare detaliu, se creează niște asociații de idei – un amalgam între amintiri personale, clișee de ordin cultural, mirosuri… e sinestezic. Ca la Baudelaire“.

„Deschiderea actului III din «Oedip», de George Enescu. Acolo suntem în orașul Teba, care e lovit de ciumă pentru că Oedip și-a ucis tatăl și a comis incest cu mama sa, dar el nu știe asta. Enescu a scris acolo o muzică din altă lume, pur și simplu“.

„Enescu a prins vremurile alea nenorocite din Primul Război Mondial și a însoțit Casa Regală la Iași. Acolo a izbucnit febra tifoidă. Mi-e foarte greu să disociez muzica pe care a scris-o Enescu pentru deschiderea de act III de condițiile în care Enescu trăia în exod“.

„A face muzică asta înseamnă: să transformi niște semne grafice în sunet, un fenomen fizic. Interpretezi semnul grafic și îl transformi într-un fenomen fizic. Deplasezi mase de aer – vibrații. Asta înseamnă sunet: aer sonor“.

„Caut să-mi dezvolt cât mai mult tipul ăsta de auz intern: când deschizi o partitură, trebuie să-ți sune orchestra în cap. E ca un fel de proiecție 3D în minte. Doar că e a unui spațiu sonor, nu a unui spațiu fizic. Nu se măsoară în distanțe, se măsoară în frecvențe“.

„La un moment dat, se întâmplă să dau peste un fragment care declanșează firul ăsta de idei. Și frumusețea e că nu știu niciodată unde o să mă ducă. Niciodată. Pot să am imaginea unei nave care pleacă din port sau a unei crengi de copac, cu zăpadă pe ea. Nu-mi pun nicio limită“.

„Când treci în fața orchestrei este mai simplu și, în același timp, e mult mai greu. În momentul în care tu te duci în fața orchestrei, ai deja o imagine a cum vrei să sune partitura. Dar e şi greu, pentru că e vorba de a instila o idee în rândul mai multor oameni“.

„La fiecare concert, când apărem pe scenă, noi, muzicienii așteptăm ploaia asta de aur. Dacă vine, atunci are loc momentul ăla; dacă nu – nu. Dar noi trebuie să creăm toate condițiile“.

„E un fel de meteorologie spirituală; maestrul e ăla care declanșează ploaia“.

„Din punctul ăsta de vedere, noi ăștia, muzicienii interpreți, suntem – e cea mai bună definiție pe care am găsit-o până acum – niște vânători de stări privilegiate. Vânăm stările astea, suntem specialiști. Știm să întindem și plase, să facem capcane“.

„A face muzică e, de fapt, exercițiul unei libertăți; dar e o libertate asumată. Poți să muncești trei luni pentru un concert de o oră și jumătate. Muncești ca un sclav, și nopțile. Și pe urmă se pune întrebarea: «A meritat?». Da! Normal că a meritat“.

„Miza adevărată e sufletul. Și-atunci jocul ăsta devine al naibii de tensionat, adică nu e o jucărie. Nu poți să faci asta dacă ești încolțit de spaime. Este imposibil, n-ai cum“.

„Un recviem, scris de orice compozitor – fie de Mozart, fie de Johannes Brahms, fie de Benjamin Britten -, este de fapt o meditație asupra ideii morții. Oamenii maturi, care ajung să înțeleagă ceva nu ocolesc cu o teamă superstițioasă subiectul, ci – din contră – caută să-l contempleze, dar cu calm“.

„Eu consider că Orchestra Națională Radio trebuie să cânte și Bach. E foarte important, e ca și cum ar face o cură. Totdeauna e bine să te întorci la Bach. Din când în când mai faci câte-o vizită pe la bătrânul Bach, că are întotdeauna ceva să te învețe“.

„Am intrat în contact cu estetismul lui Oscar Wilde. În prefața la „Portretul lui Dorian Gray“ e un crez artistic care presupune faptul că arta nu e un mijloc, ci un scop în sine. Și, dacă are un scop, acela este chiar arta însăşi, ideea de frumos“.

„De multe ori întrebarea asta din public: „Dom’le, da’ ce-a vrut să spună?“ Până când mi-am dat seama, într-o seară, că nu vrea să spună ceva ci-ți arată. Arta, muzica îți arată… ceva. E treaba ta să-i găsești un sens“.