Teatrul cu ochii închişi

Există un loc în care te poţi bucura de teatru aproape gratuit, aproape în fiecare zi: la tine acasă, în camera în care ţii radioul sau calculatorul. În vara aceasta, Radio România Cultural transmite spectacole ale Teatrului Naţional Radiofonic seara, de la ora 21.00. Iar la toamnă, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic, bucătăria unui spectacol de „teatru la microfon” va ieşi pe scenă, în văzul lumii; chiar cu piesa „Ce ştia satul”, pe care eu am descoperit-o într-o zi de iulie, alături de regizorul Mihai Lungeanu şi de actori ai Teatrul de Comedie din Bucureşti. Fotografii: Petrică Tănase. Citiţi reportajul integral, în Ziarul Metropolis.
(26 fotografii)

Pentru Fullscreen apăsaţi F11

Ora 9 dimineața, într-o zi de iulie, în Studioul T1 „Mihai Zirra“: George Mihăiţă şi Virginia Mirea au venit să înregistreze „Ce ştia satul“, comedie într-un act de Al. Valjan, prima piesă transmisă la radioul românesc, acum 84 de ani.

„Linişte sau tăcere? Nu-i totuna“, îmi spune bărbatul cu faţa bucălată şi părul cărunt, ondulat la tâmple. Îl cheamă Mihai Lungeanu şi este regizor al Teatrului Național Radiofonic. Când vorbeşte despre „cea mai virtuală formă de teatru, cea mai fabuloasă metodă de a evada“, pupilele i se dilată de încântare.

Miroase a vechi şi a stătut; mirosul ăla pe care-l simți într-unele case de bătrâni, în care hainele, mobila şi suvenirurile, strânse conştiincios de-a lungul anilor, nu-ţi mai lasă loc nici să respiri.

Între timp, radioul şi-a mai pierdut din vervă. Ştirile vin acum de la televizorul din sufragerie, căruia i s-a adăugat altul în dormitor şi încă unul în bucătărie, „pentru doamna“. Prea multă linişte strică.

Vasile Manta, regizorul tehnic, coordonează de la pupitrul de sunet tot ce se aude în studio.

Aici şi în studioul mai nou, T1, se naşte teatrul care se face – spune Lungeanu – „cu materialul clientului, cu sensibilitatea şi cultura lui“. Spectacolul e reușit în momentul când sunetul te face să vezi: „Atunci când auzi «Bună seara, contesă. V-am adus banii!», ştii și cum, şi când, şi câți bani i-a adus“.

Camera înaltă, cu scări, scaune, pianină şi restul de recuzită sonoră este separată de cabina de înregistrare prin ciclop, un geam dublu care menţine izolarea fonică şi printr-o ușă cu hublou. În fața ciclopului sunt trei microfoane cu suport, iar în fața microfoanelor sunt trei discuri negre, care filtrează sunetul.

Înainte să înceapă înregistrarea, Vasile Manta, la pupitrul de sunet, strigă „Ateeenție!”; asistenta de la calculator confirmă cu voce şoptită „merge“. Apoi magnetofonul face „clic-clac“, iar becul roșu de deasupra uşii se aprinde.

După nici un minut, Lungeanu strigă „Stooop! Stop. O secundă: Violeta, nu-mi juca atitudini – mamă! – că telefonista n-are atitudini. Nu fi scârboasă, că te înjură ăsta la telefon.” Apoi imită replica ei, „Aşteptaaați”, spusă prelung și nazal. Vorbeşte cu tot corpul: dă din mâini, ridică sprâncenele, strânge buzele.

Textul se reia. „De la cap”, spune Vasile Manta. „Evident”, continuă George Mihăiță, cu părul alb şi ochelari, dar cu aerul unui copil entuziasmat de jocul cel nou.

(la telefon) „Alo, tu eşti Negoescule?… Eu sunt, Marineanu… Da, da… Nu, nu  a venit încă. O aştept… Da, dintr-un minut în altul… Te rog, nu uita să-mi telefonezi peste 20 de minute!… Da, da, adică la fix! Ai reținut tot ce trebuie să spui, da?!”

George Mihăiță citește, iar Lungeanu îi urmărește replicile cu mâna dreaptă ridicată în sus, ca un dirijor.

Stop, din nou. Telefonista a intrat prea repede peste vocea lui Marineanu. Becul roşu se stinge, Lungeanu pleacă din dreptul geamului, deschide cele două uşi de lemn şi ajunge lângă Mihăiță. Îi dă câteva indicații, i se răspunde cu „da, da“, apoi se întoarce în camera de înregistrare, trăgând uşile după el.

Marineanu vorbește cu servitoarea, cu vocea lascivă. După două-trei replici, Lungeanu îi întrerupe: „Iubita mea, vă uitați unul la altul – ăsta e efect de scenă; dar voi sunteți la radio, vorbiți la microfon!”

Intră în scenă – adică se ridică de pe scaun şi se îndreaptă spre microfon – Virginia Mirea. Păşeşte timid, dar apăsat, pe una dintre cele trei fâşii decupate în mocheta gri – cea acoperită cu parchet. „Se aude, se aude, dar o să adaug pe paşii tăi sunet de tocuri“, îi spune Lungeanu.

Virginia Mirea o interpretează pe doamna Marineanu, care vine în vizită la soțul de care este despărțită. Se aud soneria, uşa care se închide, apoi paşii pe parchet. Ea: „Bună ziua… Grigore.” El: „Bună ziua… Elizo… Te rog… dă-mi voie… ia loc.“

Povestesc despre divorț, despre bărbații cu care ea l-ar fi înşelat pe el, despre gura lumii. (Când pronunță  „guuura luumii”, Lungeanu îndreaptă mâna în sus, ca şi cum ar îndemna-o pe Virginia Mirea să lungească sunetul.)

Ea: „Dacă te-aş fi înșelat, mai aveam curajul să viu la tine?!… Am aşteptat în timpul divorțului să văd că te apropii de mine… că mă chemi să reluăm traiul comun… “.

Feciorul casei vine să-i aducă o scrisoare – dovada că divorțul a fost „transcris”. Vocea femeii, la început mieroasă, întreruptă de suspine, acum devine tăioasă, zeflemitoare. „Ei bine, da! Află că… te-am înşelat!… Ai fost încornorat!… Ai fost ridicul!… De ce taci?! Acum, când ai obținut mult dorita certitudine, spune… cum te simți?“

Înregistrarea se reia, apoi se întrerupe din nou. „George, loveşti, te apropii prea tare de microfon”, spune sunetistul Vasile Manta liniştit, ca şi când ar constata că afară plouă.

Femeia îşi povestește aventurile pe care le-a trăit, chiar sub ochii soțului şi despre care „tot satul ştia”, numai el nu. Tensiunea creşte, bărbatul capătă o figură tâmpă, la care Lungeanu se uită prin ciclop şi-şi mușcă pumnii ca să nu izbucnească în râs.

Lungeanu urmăreşte dialogul gesticulând, după care ridică victorios brațul drept, ca şi cum el ar fi dat replicile. Se aud paşii femeii pe parchet, din ce în ce mai îndepărtat. Apoi din nou vocea lui Mihăiță: „Chiar mă duc să transcriu.“

Lungeanu iese val vârtej din cabină şi păşeşte pe fâşia de parchet, alături de Virginia Mirea: „Ai plecat prea din ușă. Încă o dată toată povestea.“

„Am să fiu prietenul tuturor!… Destul au fost alții prietenii mei!… Am să mănânc la masa altuia, am să joc pocher în casa altuia… am să curtez nevasta altuia!“

Iată marea artă a vieții! Să ai concesiunea coarnelor dintr-un oraș întreg…

George Mihăiţă, Mihai Lungeanu şi Virginia Mirea, la înregistrările pentru piesa „Ce ştia satul“.