O zi din viaţa unei balerine

„Când păşeşte pe scenă, o prim-balerină trebuie să-ţi oprească respiraţia“ spune Andra Ionete, prim-balerină la Opera Naţională Bucureşti. Pentru plutirea din timpul dansului, ea plăteşte cu rutina repetiţiilor, de câteva ori pe zi. Fotografii: Petrică Tănase. Citiţi reportajul integral, în Ziarul Metropolis.
(41 fotografii)

Pentru Fullscreen apăsaţi F11

„One, and two, and three and four“ se aude vocea maestrului, un bărbat îmbrăcat în negru, drept, chel, trecut de șaizeci și ceva de ani.

Ține mâna stângă pe bara de lemn, iar pe cea dreaptă – întinsă orizontal, la nivelul umărului. „And five, and six, and seven, end eight. Tombé, effacé, pas de bourrée, pur arabesque.“

Când termină de vorbit, acordurile pianului cu coadă umplu spațiul, fără să li se adauge vreun hârșâit sau păcănit de la zecile de picioare care se mișcă acum la unison, de-abia atingând linoleumul negru.

E trecut de zece, într-o dimineață ca oricare alta (cu excepția zilei de luni), la Opera Națională Română. În timpul orei de studii, balerinii sunt înșirați la bară, pe cele patru laturi ale sălii Studio – o încăpere înaltă, cu șiruri de geamuri pătrate, de o parte și de alta.

Printre ei – Andra Ionete, o fată cu fața ovală, nasul cârn și sprâncenele puternic arcuite, care o fac să pară nu atât întrebătoare, cât neobișnuit de atentă la ce se întâmplă în jur.

E îmbrăcată într-o bluză magenta și o pereche de pantaloni negri. Pe dedesubt are colanți roz-pal, fără călcâi, costumul de balet și jambiere bleumarin. Straturile de haine vor fi eliminate treptat treptat, pe măsură ce diverse grupe de mușchi s-au încălzit.

Până să înceapă exercițiile, era încălțată în botoși de fâș, dar acum poartă o încălțăminte bej, din material textil, mulată pe laba piciorului. „Se numesc cipici?“ „Nu, flexibili. Nu le mai spunem cipici de la trei ani.“

Andra face balet de la cinci ani. „Dacă nu m-ar fi susținut mama, n-aș fi putut face meseria asta. Câteodată îți vine s-o iei la fugă“ îmi șoptește mai pe seară, când se încălzește pentru al treilea rând de repetiții, așezată pe salteaua bleumarin de pilates.

Are treizeci de ani și prima vacanță lungă, dar neprogramată, a avut-o acum patru ani, când s-a accidentat la tendonul lui Ahile (îmi arată zona piciorului drept care unește călcâiul de gambă; și acum o mai doare, așa că zilele astea merge la fizioterapie).

În anul ăla a învățat să schieze, să meargă pe bicicletă, să joace tenis – activități interzise elevilor de la școala de coregrafie, pentru că pot provoca accidentări, dar și o dezvoltare exagerată a masei musculare. „Tre’ să știi și să trăiești. Viața m-a făcut să-mi schimb mentalitatea, să mă bucur.“

Însă, în concediu, tot la 7 se trezește și-și bea cafeaua. Când o întreb ce se întâmplă dacă stă o săptămână cu burta la soare, izbucnește în râs: „Te întorci ca lemnul“. Așa că exersează zilnic, cam opt ore, ca să apară pe scenă poate doar o dată într-o lună.

Astăzi repetă pentru „Lacul Lebedelor“. Are un pas de trois în actul întâi și un ceardaș în actul trei. Înainte de accident, făcea și un pas de quatre (cunoscutul dans al lebedelor mici), dar acum mișcările acelea rapide, în forță pun o presiune prea mare pe tendon.

După o oră de studii la bară, se retrage în cabina de la etajul doi, pe care o împarte cu alte colege. Dacă vezi ce se află în dulapul unei balerine, ai zice că zile întregi nu dă pe acasă; are patru rafturi cu teancuri de bluze, pantaloni, costume de balet.

Pe policioara de deasupra chiuvetei, sunt așezate tuburi cu fixativ, deodorant, gel de duș. Pe oglinda din spatele mesei la care stă Andra când se machiază stă scris cu litere mari și roșii: „Brava!! Bravoo“. „Mi le-a scris maestra, după un spectacol. Așa ne scriem noi mesaje, cu ruj.“

Avea 47 kg ultima oară când s-a cântărit. „Dar nu m-am cântărit de foarte mult timp, pentru că psihic nu-mi face bine.“ îmi spune cu o voce calmă. „În școală mi se spunea că sunt grasă și asta m-a marcat.“ Însă se simte bine acum, deși i-ar plăcea să fie mai înaltă.

„Nu-i de dorit să fii mai degrabă mică de inălțime?“ „Nu neapărat, rușii au niște balerine înalte, cu mâini lungi. Dar, ce-i drept, e mai ușor să te miști, ești mai rapid când ești mic.“

Însă cea mai importantă este energia. E un lucru pe care l-a învățat în facultate. După liceu, a simțit că vrea să facă altceva, că nu vrea să urmeze traseul clasic, ca membră în corpul de balet al Operei. Așa că a dat la UNATC, secția de coregrafie.

A început să se îmbrace altfel, s-a apucat să fumeze și să stea la discuții cu colegii de la actorie, „M-am redefinit, am devenit alt om.“ Și, în același timp, și-a dat seama cât de mult îi lipsește baletul: „Mă duceam acasă și-ncepeam să plâng.“

La facultate a făcut mai mult coregrafii contemporane și teorie. „Am înțeles că dansul clasic nu e o poziție statică, că totul e energie care-mi curge prin corp și pe care o transmit publicului. Și am știut că am ceva de spus.“ S-a întors la balet, dar fără să renunțe la facultate.

„Cum se poate să mergi și la facultate, când ai opt ore de studii și repetiții pe zi?“ „Nu știu nici eu cum am făcut. Între repetiții, săream în maxi-taxi ca să ajung la facultate. Eram mereu pe fugă, acum n-aș mai avea atâta energie.“

„Artist ești când arzi prin toți porii. Când vrei să atragi atenția, chiar dacă ești ultimul din ansamblu. Mi s-a întâmplat“ – Andra Ionete, balerină

Acum e prim-balerină, alături de alte zece colege de la Operă. „Când urci în grad, se așteaptă de la tine să fii altfel decât celălalt. Coregraful are o idee, iar tu trebuie să ai imaginația de a o crea. E ca la actori.“

Dar sigur că tehnica e importantă; o rafinezi până la 25, maximum 30 de ani – înveți să faci mai multe turații la piruete, să stai în echilibru pe poante.

Repeți zi de zi pentru că „în spectacol, faci totul din reflex. Nu poți să miști mâna așa (întinde brațul lent și amplu, cu palma ușor curbată) dacă tu, la repetiții, îl miști așa (îl smucește scurt, cu palma deschisă la întâmplare).“

Deci „exercițiu, exercițiu, exercițiu; până devine felul tău de a fi, de a gândi.“

E 11.30. Andra își ia geanta mov în mâna dreaptă și tutu-ul negru în mâna stângă. Încuie cabina și se îndreaptă – pe coridoare verzi, luminate de neoane – spre etajul cinci, Sala Unu – cea mai mare sală de repetiții din Operă, destinată prim-soliștilor.

Aici se întâlnește cu Bogdan, cu care va repeta un pas de deux din „Don Quijote“, sub îndrumarea maestrului Alin Gheorghiu.

La piciorul drept are o rană, pe care o bandajează rapid cu un leucoplast, de parcă și ăsta ar fi o parte a costumului.

Face câțiva pași, își ia avânt, apoi începe o piruetă pe piciorul drept. Partenerul îi sprijină talia. Tutu-ul se comprimă când corpul lui Bogdan este aproape, apoi se eliberează brusc – când aceste se îndepărtează – ca un fluture mare și negru.

Maestrul nu e mulțumit de poziție și de numărul de piruete. Se ridică de pe scaun și le arată cu mâinile: „Nu miști din picior, se duce doar brațul. Nu schimba poziția picioarelor.“

Repetă piruetele, apoi face sărituri pe diagonala sălii. Când își lasă capul într-o parte, sudoarea de pe ceafă îi sclipește în lumina soarelui.

Zâmbetul îi dispare rareori de pe buze – un alt gest antrenat ca să devină reflex.

„O prim-balerină – când pășește pe scenă – trebuie să fie o senzație. Trebuie s-o vezi după primii pași, să-ți oprească respirația, nu să stai s-o cauți prin ansamblu.“ – Andra Ionete, balerină

E trecut de 12. Andra e din nou în Sala Studio, unde se repetă actul I din „Lacul Lebedelor“.

De data asta, pianul tace și muzica se aude de la boxe. Soarele bate mai tare ca de dimineață, dar balerinii sunt la fel de multistratificat îmbrăcați.

Și la fel de colorați: salopete maro cu bej, peste tricouri galbene; fuste din voal mov, peste costume magenta și colanți roz; fuste scurte cu bretele, fuste mai lungi sub care se văd pantaloni scurți, mulați; rochii cu volane pe șold; tutu-uri bufante.

Andra are machiajul perfect și părul prins într-un coc din care nu iese nicio șuviță rebelă.

O faună a cărei diversitate este accentuată de trăsăturile asiatice ale unora dintre dansatori.

„De ce vă îmbrăcați atât de frumos, dacă faceți doar repetiții?“ „Facem asta de câteva ori pe zi, în fiecare zi. Aceleași exerciții, aceiași oameni. Intervine o rutină, deci încercăm să ne îmbrăcăm altfel, ca să ne facem viața mai frumoasă“, îmi răspunde zâmbind.

Andra urmează să danseze de-abia după ora 13, când se face un șnur al actului întâi. Moment când va fi deja „răcită“. Așa că va trebui să facă din nou extensii, cu ajutorul unor benzi de plastic, care se prind de laba piciorului ca s-o tragă cât mai aproape de cap.

Odată terminate repetițiile de dimineață, Andra merge la croitorie, sa facă probă de costum. Apoi pleacă spre ședința de fizioterapie, ținând în mână o sticlă de apă în care a dizolvat o tabletă de magneziu. „Îți reface energia“.