Iulian Tănase: N-ar fi rău să fi scris „Un veac de singurătate”…

Ziarul Metropolis continuă rubrica „În biblioteca mea”, care vă invită acasă la cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului. În intimitatea bibliotecii personale, Iulian Tănase povesteşte despre textele revelatorii, despre poeziile (proaste) din tinereţe şi despre o buclă a sincronicităţii cu un anume domn Gwyn. Fotografii: Petrică Tănase. Citiţi interviul integral, în Ziarul Metropolis.
(20 fotografii)

Pentru Fullscreen apăsaţi F11

O după-amiază de mai în care stă să plouă. Un perete ticsit cu cărți. Mai multe perechi de ochi gri-albaștri. Doi copii vor să se joace. Iulian Tănase le spune: „Un pic mai târziu, acum am treabă.”  Sacha se cațără pe canapea și suflă în reportofon. Adora sare în brațele lui Iulian.

Începe interviul: „Ce citeai când erai mic?“ / Iulian Tănase: „Nu prea citeam, că nu-mi plăcea. Am început să citesc mai târziu nițel. Îmi amintesc de clasa a V-a, când citeam Jules Verne; îl devoram“.

N-am citit toate cărțile din lume, asta e. Cine le-a citit să fie sănătos.  

Înainte să se nască Sacha, am publicat „Cucamonga”, în care este un poem scris chiar pentru el. Acum scriu o poveste doar despre mine și despre Sacha.

Nu pot… nu pot nici măcar să-mi imaginez că s-ar întâmpla o nenorocire și o grămadă de cărți ar dispărea. Nu vreau.

Cred că m-ar amuza să mă mut în „Bambini di Praga”, a lui Hrabal, că acum mai am puțin și o termin.

Când Adora era în burtică la mama ei, eu am publicat volumul „Adora”. Nu întâmplător i-am pus titlul ăsta; știam că urmează să am o fetiță și am așteptat-o.

În aeroportul din Frankfurt mi-a venit ideea pentru „Oase migratoare”. Aveam o grămadă de fotografii cu oase. Uite, să vă arăt oasele mele.

„Am și eu cărți de lectură”, strigă Adora. „Toate cărțile sunt de lectură”, îi răspunde Iulian. „Ba nu, mai sunt și de colorat, și de credit… alea se citesc mai ușor.”

Eu m-am calificat la locul de muncă, scriind și citind. De prin ’96 am început s-o iau mai în serios cu scrisul.

Primele poezii proaste le-am scris prin clasa a X-a. Apoi, când am terminat liceul, am avut o perioadă în care am tot scris poezii. Erau oribile, n-aveai ce să faci cu ele.

Asta spune și Stephen King, în „Misterul regelui”: Dacă vrei să să scrii, trebuie să faci două lucruri: să scrii și să citești.

… scrisul este o meserie care se învață… Nu poți să predai talentul, nu poți să predai – Doamne, ferește! – geniul, dar meșteșugul se învață.

… orice scriitor, până la urmă, este cuprins de o stare de oboseală și-și pune problema „cum ar fi să nu mai scriu?”. Și, de fapt, nu poate. Dacă ești scriitor și asta e vocația ta, n-ai cum; pur și simplu.

Eu citesc pe perioade. Sunt unele când nu prea citesc. Apoi, intru așa, într-un tunel, și devorez.

Eu sunt atent la semnele pe care mi le trimite viața; cred, de exemplu, că anumite cărți atrag anumite experiențe.

Am primit de la doamna Lygia Naum mai multe cărți prețioase, una dintre ele fiind „Athanor”, care a apărut în ’68, avea autograf; și care mi-a dispărut din casă.

,,Experimentul Mamatata”.  Eu cred că stă în picioare drept o carte de creative parenting. Să vadă și alți părinți cum poți discuta inteligent și creativ cu copiii tăi, cum să-i bagi în seamă, cum să-i asculți.

Când mă gândesc la deschiderea apetitului pentru lectură, mă gândesc la Jules Verne. Îmi suna foarte bine. Mai tîrziu am descoperit că unele dintre volumele acelea erau traduse de Gellu Naum; poate de aia și sunau atît de bine.

Când scriu, doar scriu. Dar se întâmplă să citesc lucruri care au legătură cu ceea ce scriu. De exemplu, când lucram la „Teoria tăcerii”, am citit o grămadă de lucruri care aveau legătură cu tăcerea – studii, lucrări despre spiritualitate, antropologie, psihologie.